din care ne privim original
uneori fără de ochi. Efemeri şi epuizați până la moarte în timp ce Dumnezeu lasă să alunece-n noi tot ce poate fi mai puternic decât orice durere.
Să fii om până la capăt visând o societate în care ai putea conviețui cu restul lumii cu orice preț.

Perfecțiunea doare fiindcă nu are margini iar marginile noastre s-au strâns ireversibil ca o magnolie de iarnă ce se închide tot mai mult în ea însăși.
Distanța, timpul nu mai contează
cât timp cerul acesta pare dispus sǎ consume din noi. Îmi vreau înapoi cărțile arse. Vreau o industrie nouă, miraculoasă ce poate regenera biblioteci vii, masive numai din carne și ADN.

Am salvat de la moarte o mașină veche de scris și memoria fiecărui cuvânt
tastat în căldura acelor degete anonime.



Photo credits: Helena Nataly Royal (Pinterest).